DE LA F.S.N. LA P.S.D.

 

Suntem în anul 1990, imediat după evenimentele din Decembrie 1989…

Partidul Comunist Român și Securitatea au intrat, aparent, în descompunere. Spunem „aparent” întrucât, realitatea este că cele două foste puteri ale epocii ceaușiste, beneficiind de o vastă experiență, dobândită în școala bolșevic-comunistă, s-au transformă în… altceva.

Activiștii PCR au intrat in corpore în Frontul Salvării Naționale…

Securitatea lui Ceaușescu s-a camuflat și ea în SRI și alte Servicii. Mai mult, o mulțime de securiști, ca și mulți activiști ai PCR de altfel, mai precis cei mai oportuniști membri ai săi, au devenit peste noapte oameni de afaceri, administratori pe la diverse mari companii, sau pur și simplu s-au retras și din umbră au tras, și trag încă, sforile în zona economică și politică precum și în alte domenii de activitate importante ale țării.

Practic, au dispărut, prin moarte, doar cei doi soți Ceaușescu. Membri familiei lor au trecut într-o tăcere absolută și nu s-a mai vorbit mai nimic despre ei. Nicu Ceaușescu a mai apărut când și când după care s-a stins și el, murind în 25 Septembrie 1996 la Viena.

Am asistat așadar, la o infiltrare bine coordonată a Partidului Comunist Român (PCR), adică a tuturor activiștilor săi de frunte (cu predilecție oportuniști internaționaliști, neo-marxiști, până în măduva oaselor), în structurile de conducere ale țării. Unii dintre aceștia au pătruns chiar la nivel de vârf (Ion Iliescu, Petre Roman, Sergiu Brucan, Nicolae Militaru, Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu, Traian Băsescu, asta ca să dăm doar câteva nume).

O parte din foștii comuniști și securiști s-au înscris, de asemenea, la ordin, și în partidele istorice, care au format așa-zisa opoziție, și le-au distrus, încet și sigur, din interior (vezi dispariția de pe prima scenă politică a țării a PNȚ – CD).

Practic, oameni ai fostului PCR, sau ai fostei Securități, au pus stăpânire pe toate partidele politice din România în care au pătruns fără nici un fel de probleme. Mai mult, unii dintre foștii activiști și securiști, mai inteligenți, și-au împins odraslele în față și uite așa România a intrat pe mâna foștilor săi călăi și a urmașilor acestora încă din anul 1990.

Fac o paranteză și spun că în fostul PCR au existat întotdeauna două tabere: tabăra naționaliștilor comuniști și cea a internaționaliștilor, a neomarxiștilor, cu afinități „sorosiste” ca să zic așa, aceștia  din  urmă ieșind, de fapt victorioși în Decembrie 1989.

George Șerban, un cunoscut ziarist timișorean, împreună cu alți patrioți români, adevărați luptători anti-comuniști, văzând regruparea acestora,  a încearcă cu disperare să rezolve situația. Și așa a  apărut Proclamația de la Timișoara cu punctul ei 8 în care se spunea:

„Ca o consecință a punctului anterior, propunem ca legea electorala sa interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști si al foștilor ofițeri de Securitate. Prezenta lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care sa interzică foștilor activiști comuniști, candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vina. Știm cu toții în ce măsură era condiționată viața individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu si ce consecințe grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care si-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist si a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanțiile morale pe care trebuie sa le ofere un Președinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcții, după modelul multor țări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Președinte al României ar putea candida și personalități marcante ale vieții culturale si științifice, fără o experiență politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituțiilor democratice si clarificării poziției ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoștință de cauză, cu cărțile pe față”.

Un mesaj excepțional, care  dacă ar fi fost susținut de popor altfel ar fi arătat România astăzi. Dar din nefericire nu s-a întâmplat așa. Mai mult, s-a produs atunci prima mare dezbinare a românilor, provocată de o manipulare grosolană, bolșevică, lansată de Ion Iliescu care a ieșit public și ca un iresponsabil a spus că timișorenii vor să se rupă de țară.

Urmarea a fost că România a rămas sub conducerea activiștilor și securiștilor vechiului regim ceaușist.

Mișcarea „Focul Dacic” militează în mod ferm pentru activarea imediată a Punctului 8 al Proclamației de la Timișoara.

Și acum să vedem parcursul politic al Partidului Social Democrat, sub diferitele lui denumiri după cum vom vedea, organizație politică de sorginte comunist-bolșevică, care a ținut România pe loc, a sabotat, practic dezvoltarea ei, începând cu anul 1990, și care, în acest moment, riscă să arunce țara în prăpastie.

Așadar în 6 Februarie 1990 Consiliul Frontului Salvării Naționale plin de comuniști, de oameni ai Moscovei,  s-a transformat în partid politic și a luat denumirea de Frontul Salvării Naționale – FSN. Conducerea Frontul Salvării Naționale este cea  care a comandat , de fapt, executarea soților Ceaușescu în ziua de Crăciun, aducând un afront grav creștinismului românesc și dovedind prin asta caracterul său anticreștin. Partidul Frontul Salvării Naționale controla aproape în totalitate mas-media românească cu ajutorul căreia a început o propagandă dezmățată, demnă de niște bolșevici sadea.

Opoziția din acea vreme care a realizat foarte repede intenția acestui partid de restaurație comunistă, dar sub alte forme, a reacționat și au apărut astfel conflicte majore în stradă, piața Universității fiind ocupată de oponenții FSN. În cel mai pur spirit bolșevic, Ion Iliescu și camarila sa a adus minerii în București pentru a restabilii ordinea. Și urmările… sunt bine cunoscute.

În Martie1992 FSN s-a divizat și a luat ființă Frontul Democrat al Salvării Naționale – FDSN. În data de 11 Mai 1992 aripa FSN rămasă sub conducerea lui Petre Roman, fiul lui Valter Roman, un evreu comunist cu un trecut cel puțin dubios, se transformă în Partidul Democrat (PD). A fost doar o manevră securisto-comunistă care nu urmărea altceva decât să  asigure în continuare hegemonia fostul PCR travestit de acum în două formațiunii politice. PD și FDSN, care mimau opoziția, una față de cealaltă.

Oamenii uită repede de aceea noi le aducem  aminte.

Așadar, Partidul Democrat s-a desprins din FSN care, prin urmare  nu a fost altceva decât un urmaș clar și direct al fostului P.C.R.

Cu prilejul Conferinței Naționale din 9 – 10 iulie 1993, FDSN și-a schimbat denumirea în Partidul Democrației Sociale din România – PDSR. Totodată s-a realizat atunci și fuziunea prin absorbție cu Partidul Solidarității Sociale, Partidul Republican, Partidul Cooperatist și Partidul Socialist Democratic din România, partide care și ele fuseseră înființate tot de oamenii vechiului Sistem securisto-comunist (observați ce nume pompoase de sorginte democrat[ aveau?; adevărați artiști în camuflare acești activiști comuniști), aparțineau tot vechiului FSN, deci aveau aceleași rădăcini comuniste. Cloșca, comunistoidă își chema „puii” acasă

În anul 1996 PDSR a participat la alegeri pe care le-a pierdut însă în fața Convenției Democrate. A revenite însă în anul 2000 și a câștigat alegerile generale obținând 37% la Senat și 36% la Camera Deputaților. În anul 2004 PDSR, de acum PSD, a participat la  alegeri în alianță cu Partidul Unității Românilor (PUR) pe care le-a și câștigat. PUR fiind și el un urmaș cât se poate de clar al FSN.

Dacă ne uităm cu atenție, în istoria PSD, observăm faptul că, începând cu anul 1990 a condus țara direct sau indirect (cu excepția perioadei 1996-2000 și 2004-2008) în permanență și a condus-o prost și foarte prost, singura lor grijă fiind să ne transmită mereu, este drept subliminal, același mesaj: ați vrut democrație, iată ce înseamnă democrația, ați vrut Uniunea Europeană, iată ce înseamnă ea. Ați vrut NATO? Iată ce înseamnă NATO. Nu era mai bine în comunism? Așadar, acest partid, condus multă vreme de Ion Iliescu, un om al Moscovei, un comunist dovedit, notoriu, a distrus practic, încet și sigur, Economia, Educația, Sistemului Sanitar, a târât România într-o criză demografică și identitară fără precedent care ne poate costa extrem de scump. Însă, ei pesed-iștii, ca niște veritabili urmași ai comuniștilor, nu vor recunoaște asta niciodată.

Liderii PSD, de o factură morală proastă și foarte proastă au mințit și mint așa după cum respiră. Și-au mințit și își mint, de altfel, cu un tupeu formidabil, chiar și propriul electorat. Uitați-vă la toți liderii PSD de-a lungul timpului. Toți sunt putrezi de bogați. Excepție fac doar Iliescu și Geoană, poate, în rest absolut toți s-au ajuns ca să zicem așa. Nu mai vorbim despre cei din spatele acestui mamut politic, baronii locali, creații ale lui, care pur și simplu sunt multimilionari în euro. Și asta într-o țară în care marea majoritate a cetățenilor ei trăiesc de pe o zi pe alta.

PSD este în mod clar un partid care, sub diferitele denumiri pe care le-a avut, a făcut mult rău țării.  Un partid care, dacă ar putea, ar introduce  dictatura în România cu o mare plăcere. Acest partid are pur și simplu aversiune față de democrație, este, de fapt, dușmanul ei de moarte. Acum, când simte că i se apropie sfârșitul, pregătește din nou o strategie, pe care comuniștii au stăpânit-o întotdeauna foarte bine, adică vor să se transforme în altceva. Pentru asta, cu certitudine, cel puțin un partid politic românesc este pregătit pentru refugiul șobolanilor roșii din actualul PSD.  În linii mari, cam acesta este Partidul Social Democrat, partidul care a ținut și ține în continuare România, într-o zonă roșie, deloc benefică, deloc constructivă.

PSD nu este însă singurul partid care a făcut rău României. Toate partidele care s-au perindat la conducerea țării din 1990 încoace au adus deservicii majore țării și națiunii noastre. Dar…toate la vremea lor.

Să vedem acum cam ce a făcut PSD, sub diferitele lui denumiri, de-a lungul timpului.

Să ne amintim…

Pe 22 decembrie 1989, după fuga cuplului Ceaușescu în jurul orei 12:07, în mijlocul efervescenței revoluționare, au început diverse încercări de formare a unui nou Guvern, care să înlocuiască Guvernul condus de Constantin Dăscălescu.

Au fost trei încercări:

O încercare a foste cea a lui Ilie Ceaușescu, fratele dictatorului, care a încercat să schițeze a remaniere de Guvern, dar a eșuat. De asemenea, În sediul Comitetului Central al PCR, Ilie Verdeț, un alt demnitar comunist, a avut și el o încercare de formare a unui nou Guvern, eșuată și aceasta. Cea care a ieșit însă învingătoare, a fost gruparea moscovită a lui Ion Iliescu, care a înființat într-o primă fază, la sediul CC al PCR, Consiliul Frontului Salvării Naționale, ca organ suprem de conducere al FSN. CFSN a format apoi, în scurt timp, și noul Guvern. Înființarea CFSN a fost anunțată la Televiziunea Română de către directorul Editurii Tehnice, pe  acea vreme, Ion Iliescu.

Acest CFSN, în 24 decembrie 1989, a dat un decret de constituire a unui Tribunal Militar Excepțional, decret semnat de Ioan Iliescu, Tribunal care avea să-i condamne la moarte, o zi mai târziu, în data  de 25 Decembrie ora 14,40 pe soții Ceaușescu, care au și fost executați imediat după ieșirea din așa-zisa sală de judecată, amenajată într-o garnizoană din Târgoviște.

Așadar prima faptă a „bunicului” PSD, FSN, prin organul său suprem de conducere, CFSN, a fost o crimă comisă în ziua sfântă a Crăciunului.

Următoarea faptă bună” a FSN, respectiv a foștilor securiști și comuniști din interiorul partidului, a fost boicotarea ideologică a privatizării, încetinirea reformelor, falimentarea industriei și a agriculturi,  a turismului și a Transporturilor. Asta până când s-au asigurat că oamenii lor sunt în poziții cheie, numai bune pentru a prelua gratis proprietatea publică.

Prin urmare au început, în sânul FSN dispute între reprezentanții diferitelor Grupuri de interese interne sau externe, mai mult sau mai puțin oculte. Disensiunile din sânul Puterii au dus nu numai la întârzierea intrărilor masive de capital în România, dar și la dezechilibre pe termen lung între ramurile economiei. Comerțul, și mai ales importurile, au crescut exponențial.

FSN, observă că are probleme și de teamă  să nu piardă puterea în Martie 1992, face ce știe el mai bine, adică își folosește din plin cameleonismul și se transformă în PDSN, luând ființă, în același timp, tot din el, trei luni mai târziu, și Partidul Democrat condusă de Petre Roman. Dar, degringolada politică nu se oprește, incompetența și corupția membrilor FSN respectiv PD își spun cuvântul și România se afundă tot mai mult, pe  toate planurile

Lipsa unui ghidaj politic ferm spre o adevărată economie de piață și deciziile luate pe jumătate au deteriorat grav climatul economic. Blocarea producției din cauza confuziilor în privința proprietății și din lipsă de capital, ca și nenumăratele măsuri electorale, au făcut ca inflația galopantă să dureze ani de-a rândul, cu un puseu de peste 250% în 1993 și altul de 153% în 1997. Așa se face că mulți români au ajuns să creadă că economia de piață se reduce la prețuri uriașe, produse proaste și frica permanentă de șomaj. 

Când începi să construiești o casă nouă, fundației trebuie să-i acorzi o foarte mare atenție, ca și întregii structuri de rezistență. România, în 1990, a început să-și construiască un nou drum, cel al democrației. Din nefericire cei care au început lucrările la acest drum, au sabotat încă de la bun început toată această operă de Renaștere a țării. Au sabotat cu bună știință trecerea ei de la un comunism dictatorial la democrație, urmărind de fapt, în toată această perioadă, ca și acum de altfel, denigrarea și ducerea în derizoriu a însuși conceptului de democrație, concept cu care ei, comuniștii, îmbrăcați totuși în haine noi democratice, nu se vor împăca niciodată. În orice caz, nu generația actuală, infestată grav de acest cancer numit comunism.

Acest partid nu a avut de fapt până acum decât o singură strategie coerentă: să-și aranjeze pe viață familiile membrilor săi, rudele, prieteni, colaboratorii apropiați (baronii locali) și să ne arate nouă cât de rea este democrația.  PSD, în realitate nu are nicio legătură cu interesele țării și ale națiunii, chiar dacă, mai nou a îmbrăcat, strategic, haina naționalismului.

Prin măsurile populiste, lipsite de orice logică economică elementară, a adâncit prăbușirea țării și în loc să pregătească România pentru o viitoare, foarte posibilă, criză economică mondială, o slăbește în mod iresponsabil prin acțiuni politice și economice dezastruoase.

Începând cu anul 2016 PSD a acționat cu o iresponsabilitate crasă vrând să-și subordoneze Justiția și să-și scape oamenii de pedeapsă. Aspectele economice nu au mai contat așa după cum nu au contat prea mult nici celelalte probleme ale țării. Singura lor grijă a fost subordonarea Justiției și să-și fidelizeze propriul electorat, indiferent de consecințe. Prin urmare  a ridicat salariile bugetarilor la un nivel record, a ridicat nivelul pensiilor, a împărțit pensii speciale în toate  direcțiile. În același timp a reușit  însă și performanța de a împrumuta, până acum, de pe piețele externe, peste 11 miliarde de Euro. Astfel, dacă la finele anului 2016 datoria externa a României era de aproximativ 92,5 miliarde de Euro, acum în luna iulie a anului 2019 ea a ajuns la 103,526 miliarde de euro.

Așadar, PSD, clamând creștere economică record, reușește ca in circa doi  ani și jumătate să împrumute peste 11 miliarde de euro. Nu vi se pare straniu? Nouă, da. Corupție, minciună, perfidie, duplicitarism, toate sub un nume: PSD.

Să nu uităm însă de boicotarea, directă sau în ascuns, a Referendumului pentru Familie, care, pentru noi cel puțin, a fost o adevărată hârtie de turnesol în ceea ce privește susținerea de către partidele parlamentare, în general, a valorilor creștine a neamului nostru, a identității noastre naționale. Cu această ocazie s-a putut observa, cât se poate de clar, caracterul adevărat al PSD (dar și al celorlalte partide parlamentare românești; acum însă ne ocupăm de…PSD).

PSD a mimat susținerea referendumului pentru Familie și nu a făcut absolut nimic ca să aducă oamenii la vot. Așa după cum am afirmat si cu acea ocazie, PSD a fost nevoit să accepte organizarea referendumului. Cele trei milioane de semnături pe listele acestuia l-au speriat destul de serios. În opinia noastră Referendumul Familia a fost unul extrem de important pentru România, eșecul lui putând crea, în viitorul apropiat, foarte multe neplăceri țării în efortul său de ași păstra identitatea, grav afectată în acest moment, după cum spuneam.

PSD are nevoie de o reformă profundă și totală, sau trebuie ajutat să dispară, întrucât reprezintă deja un pericol pentru România, din toate puncte de vedere.

RENAȘTEM PRIN UNITATE NAȚIONALĂ!

Veniți în Mișcarea „Focul Dacic”!

http://foculdacic.ro/inscriere-2/

Dacă doreşti să ne transmiţi ceva foloseşte această adresă de mail: foculdacic@gmail.com